ZENLA: Între hipercreativitate şi normalitate

Copertă carte - Mic Ghid ZENLA

 

În acest articol, mi-am propus să abordez o temă extrem de delicată, la propunerea colegei noastre Camelia “PSI” Sima.

Cami, îţi mulţumesc pentru semnalarea fenomenului şi iată, mă strădui pe cât posibil să împărtăşesc cu voi toţi dificultăţile prin care am trecut. Sunt convins că sunt mulţi care fie au trecut prin aşa ceva, fie trec ACUM, fie vor trece cândva…

Ca hipercreativ eu însumi, m-am confruntat practic toată viaţa cu dilema: “Ce fac? Mă “dau pe brazdă”, “intru în rândul lumii” sau merg înainte şi văd eu cum mă descurc?

Recunosc, tentaţia mediocrităţii călduţe şi aparent sigure, e strivitoare. Dar vine ziua când te priveşti în aceeaşi oglindă de care aminteşti tu în comentariul tău. Iar oglinda, are un mare, mare defect de fabricaţie… Ştie să facă un singur lucru: să întoarcă cu 1800 lumina care cade pe ea. Adică, să-ţi restituie ceea ce i-ai dat…

Citez din textul Cameliei:

“[…]te descoperi în oglindă, transformat într-un om normal, care se recunoaşte pe sine, ştiutor al lumii sale profesionale, responsabil de ceea ce face chiar ca liber profesionist şi care, într-o explozie a conştiinţei, a sinelui, redescoperă scrisul ca singura, unica, inegalabila lui formă de manifestare.

Spuneam în „Ritmuri Interioare” (vezi „Începutul Călătoriei”), în capitolul „Spaţiul Vital” că există multe moduri de a scrie. Unii folosesc notele muzicale, alţii marmura, alţii culorile, alţii metalul şi betonul, alţii oţelurile iar mai nou, monocristalele de siliciu, în care scriem reţele de „neuroni” de dimensiune atomică. Deja scrisul în cristalele de siliciu, s-a banalizat. Intel? AMD? Ce mai contează? Câţi nanometri la „iţe” şi câţi tranzistori pe chip, asta ne interesează! Firele pânzei de păianjen, au ajuns să fie odgoane de velier din „Armada” Spaniei cuceririlor geografice, comparativ cu firicelele gravate astăzi în siliciu!…

Totuşi, totul e o oglindire a ceea ce suntem noi pe dinlăuntrul nostru. Cât de fidelă e oglinda? Depinde de cât de fidel e ochiul care o scrutează!

Depinde iar de fineţea şlefuitorului oglinzii şi, aici, cine altul decât eu însumi, să fie acel şlefuitor? Cine altul decât TU ÎNSUŢI, Fiinţa care se contemplă pe sine în oglindă, ar putea fi şlefuitorul?

Vei vedea în mod cert, ceea ce îţi îngădui să vezi. Ceea ce te tulbură mai puţin.

În Matrix, este o replică superbă:

E exclus să vezi dincolo de o alegere pe care eşti incapabil să o înţelegi!” (Matrix III, The Oracle)

Aşadar…

Dacă este să analizăm atent, fără implicare emoţională, convieţuirea dintre „Hipercreativ” şi „Normal”, cred că vom constata cu surprindere că, „Normalul”, „Conservatorul” şi „Hipercreativul” sunt stări tranzitorii ale Conştiinţei care experimentează continuu şi îşi alege una sau alta dintre stările posibile la un moment dat, funcţie de contextul energetico-informaţional imediat.

Privit dintr-o perspectivă strict umană, a omului fizic, mimetismul şi nevoia de a te apăra de posibilele agresiuni venite din mediu, sunt până la urmă, mecanisme de autoapărare ale EGO-ului. Fără să confundăm EGO cu ego-ism, care înseamnă exacerbarea EGO-ului până la cedarea necondiţionată în faţa materialităţii (îmbrăţişarea Ignoranţei ca filosofie fundamentală şi sistem absolut de valori adică) şi totodată negarea Fiinţei inefabile, a Scânteii Divine din fiecare. Altfel spus, aşa-numita „vânzare a sufletului pe arginţi”, unde metafora „arginţi”, se referă la circuitul valorilor materiale, simbolizat prin puterea hipnotică, acaparatoare, a metalului preţios amintit, metamorfozat în monedă de schimb.

E important însă să subliniez faptul că, EGO-ul, în sensul înalt al termenului, este exact acel „ceva” care ne face UNICI în lume. Unicitatea şi irepetabilitatea, pot fi atinse tocmai prin setul de caracteristici puternic individualizate, care ne dau o identitate proprie şi un set particular de experienţe de trăit, la fel de unice pentru noi, ca şi „formula” materiei din care suntem constituiţi, materie pe care Conştiinţa o împrumută vremelnic de la Geea chiar dacă aici avem de a face cu minunea divină a închiderii prin Sine Însuşi a Absolutului…, „Şarpele Ouroboros” pentru unii, „Kundalini Shakti” pentru alţii… pentru a modela „lutul” trupului cu care poate că ne confundăm prea des, mai ales de când cu toate artefactele şi gadgeturile tehnologice din vremea de astăzi…

Dar până la urmă, cum rămâne cu pendularea între „Hipercreativ”, „Conservator” şi „Normal”?

Hipercreativul, trăieşte la viteza curselor de formula I. La fel şi Conservatorul, deşi totul PARE a fi opus hipercreativului. Într-o viziune dualistă asupra lumii, ele chiar sunt OPUSE. Pentru că sunt complementul reciproc! Astfel, în realitate, acea Realitate META-FIZICĂ despre care spune Platon (meta în greacă înseamnă „apoi” sau „dincolo de” sau „pe urmă”) Hipercreativul oscilează cu o frecvenţă uluitor de mare între „hipercreativitate” şi „conservatorism”. Mulţi etichetează asta cu „cameleonism”. În fapt, este o stare de trăire a Conştiinţei, la o mare intensitate şi la viteze colosale, comparativ cu restul…

Cred că ceea ce vedem de fapt atunci când observăm un Conservator şi un Hipercreativ, sunt de fapt nişte fotograme distincte, „instantanee” ale acestui cuplu inseparabil de complemente: Hipercreativ şi Conservator.

Te întrebi presupun de unde ŞTIU asta?

Printre multele etichete cu care am fost gratulat, clasificat, se află „argint viu”, „drac de copchil”, „o ştergi englezeşte”, „catâr”, „încăpăţânat cu draci”, „incorigibil”, „pacoste fără leac”, etc. Dar între stările mele interioare, am regăsit acea „rigitate”, acea „rezistenţă surdă”, obstinaţia şi poate chiar ceea ce numim în mod comun, „încăpăţânare”. Toate acestea, alături de o curiozitate devastatoare, o nevoie de nou, de schimbare, ca a unei „găuri negre” după materie.

Şi venim în punctul întrebării delicate:

Cum supravieţuiesc EU, cel/cea ADEVĂRAT/Ă?

Răspunsul se află în însăşi întrebare:

La nivel fizic, VIEŢUIM. Adică, trăim o parte oarecare a Fiinţării. Cât de mare? Fiecare poate să-şi aleagă până unde va plonja, până la ce densitate a lumii materiale, cu câte odgoane şi pietre de moară se leagă de picioare, funcţie de natura Realităţii pe care vrea să o trăiască.

La nivel SUBTIL, SUPRA-vieţuim! Adică, trăim o viaţă DINCOLO DE VIEŢUIRE. Acel Univers al basmelor, al miracolelor ca stare de normalitate, ca Omniprezenţă, ca OMNIPOTENŢĂ.

Cred că întrebarea cheie aici este de fapt următoarea:

CUM REZISTĂM RITMULUI AMEŢITOR, presiunii şi intensităţii COLOSALE a acestor schimbări, a jocului gen „caleidoscop”, care este Infinitul în desfăşurare infinită?

Eu cred că pentru asta se află fiecare unde se află şi oriunde s-ar afla, la aceeaşi întrebare răspunde prin căutările individuale, prin cele de grup şi până la urmă, prin cele planetare, ca Familie a Maicei Geea.

TU, cum crezi că se pot împăca cele două IPOSTAZE şi cea de-a treia „Normalul”?

Mie, mi se pare prea izbitoare similitudinea dintre o formulă biblică şi acest TRIO… În biblie, e numită „Sfânta Treime”.

Poţi să juri cu mâna pe inimă că ÎNĂUNTRUL TĂU sunt mai puţin de trei? Că lipseşte vreunul din „cei trei muşchetari”?

Aştept părerea ta!

Şi desigur, când am zis „a ta” mă refer şi la „muşchetarul” care mi-a aruncat mănuşa, Chevalier du Chateau des reves – PSIPSINE.


Vizualizări articol: (238)

Articole înrudite:
Scuze! M-am străduit, dar... fără rezultat! :( .

3 thoughts on “ZENLA: Între hipercreativitate şi normalitate


  1. bună, şerban, iaca şi muşchetarul… :)
    citisem articolul tău încă de ieri, dar pentru că răspunsul este mai amplu, l-am amânat pentru astăzi. ce m-a surprins? ideea de trinitate a individului pe care o aduci în discuţie. este… chiar este extrem, extrem de interesant!! o perspectivă nouă pentru mine.
    sincer, am privit întotdeauna omul în accepţiunea dualităţii sale, fără să mă gândesc că de fapt, fiind după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, suntem noi înşine o trinitate, pentru că da, omul se manifestă între cele două extreme, astăzi hipercreativ şi conservator-ieri sau mâine şi mereu între bine şi rău, liniile pe care le vedem adesea la orizont- dar în fapt apare şi normalul, orice am include în acest normal. un pat procustian? un set de reguli şi cutume care, menite să dirijeze haosul, nivelează de fapt? un răgaz între două lupte sau două rătăciri?
    merg mai departe şi spun: este interesant că prin tot ceea ce facem alegem, mergând fie pe drumul materialismului (arginţii) fie pe cel al idealismului, oscilând permanent între a fi şi a avea. eu spuneam deunăzi că mi-e amar să constat cât timp am dedicat normalului şi cât hiperactivităţii, cât de cuminte m-am aşezat în patul lui procust, de bună voie aş spune, fără să aduc o clipă în discuţie consevatorul care dormea frumuşel, chiar acela care într-o vreme primea salariu şi aştepta să ia alţii decizii. era şi acel chip peste cel de acum, se manifestă şi el, dar eu priveam în oglindă exact aşa cum spui şi tu, alegând să văd ce mi-era mai comod.

    şi am să fac o paralelă: mare fan al literaturii lui hesse, am citit şi recitit cu plăcere scrierile sale care se învârt în jurul temei dualităţii umane, ba chiar m-am regăsit deseori în postura lui narcis, admirându-l pe goldmund. dar oare narzis, terestrul, starornicul, întunecatul narzis cu cine seamănă de fapt? păi e simplu: este chiar consevatorul, păstrătorul cheilor cunoaşterii, al acelei cunoaşteri acceptate, admise, asimilate de toţi. de cealaltă parte, goldmund este, firesc, hiperactivul, căutătorul de cunoaştere şi de sens, cel pentru care drumul există numai pentru a fi parcurs iar şi iar… numai că până şi el se opreşte la răstimpuri, îşi face un culcuş- ca toţi oamenii, cum s-ar spune- din care va pleca iar, aşa cum şi eu o fac, cu toţii o facem.
    acuma… mă gândesc aşa: dacă noi suntem suma faptelor noastre, acelea care ne fac să fim pe rând în cele trei ipostaze ale fiinţei, ce mecanisme scot la iveală pe unul sau pe celălalt şi cât de importantă (sau nocivă) este influenţa mediului, a societăţii în apariţia normalului ca stare de manifestare predominantă.


    • … Ţi-am răspuns, era lung, a crăpat browserul şi s-a dus pe apa Sâmbetei!
      Pe scurt!
      Ce ar fi să revezi comentariul, să îl scot de aici şi să îl public ca articol pe blog?
      Any objection?
      În locul lui, las o trimitere la articol.
      ——
      Privitor la ideea de Trinitate, AM VĂZUT ASTA, în 2004, în timpul unui post prelungit cu apă.
      E oribil de complicat de pus în cuvinte şi chiar e păcat, dar aşa stau treburile!
      Caută să vezi nişte filme cu părintele Arsenie Boca. Mai sunt şi altele, dar o să înţelegi din altă perspectivă zisele lui.
      Totul trebuie privit ca o piramidă triunghiulară, în care Centrul se deplasează după cum dorim noi, fie către Lumină, fie către Întuneric, fie către Echilibru (Centrul triunghiului echilateral în plan şi centrul piramidei triunghiulare echilaterale, în spaţiu). Imaginează-ţi Centrul ca un punct material, un slider de care tragi când într-o parte, când în alta, după cele trei axe. Piramida devine una oarecare, indiferent către care “extremă” deplasezi sliderul (Centrul) şi apare DEZECHILIBRUL, apare acea dominantă: materială sau spirituală. De aici şi cele două forme de orgoliu: material şi spiritual.


  2. aşa facem: revăd comentariul şi îl pui ca postare distinctă. ştii tu ce ştii: subiectul e vast, iar eu m-am limitat la a creiona…
    am văzut ceva ceva cu părintele arsenie boca, dar voi relua şi aprofunda. mulţumesc.
    iar mâine citesc cartea, aşa cum am vorbit. deocamdată spun doar că:
    1. în scris este mai uşor să mă exprim fără negaţii, mult mai lesne.
    2. conştientizez la modul aproape dureros că exprimarea noastră este plină de negaţii, înecată ar fi cuvântul corect. deci ce exprimăm de fapt???
    3. ca şlefuitor de cuvinte pe segmentul literar constat cu uimire că eliminarea negaţiei (deşi inversiunea şi negaţia creează metafore cutremurătoare pe care le-am exploatat adesea, intenţionat) conduce la nişte construcţii deosebite. mirabile… :)
    voi reveni cu ideea din comentariu dezvoltată…

Comments are closed.