Dincolo de civilizaţie: Ishmael

Gradina Vasi-Gioni

 

 Astăzi, am revăzut un film foarte drag sufletului meu: Instinct.

Dincolo de faptul că am pierdut şirul de câte ori l-am văzut şi l-am revăzut, mă surprind că, de fiecare dată când îl văd, plâng.

Era o vreme când asta se petrecea fără să-mi dau seama. Acum plâng sau râd când am chef, pentru că am învăţat că există o legătură strânsă între frecvenţa medie de rezonanţă individuală şi aceste emoţii primare.

Dar cu acest film, este vorba despre altceva. Este vorba despre NORMALITATE. Pentru ce m-aş controla, pentru ce aş contraface ceea ce este ADEVĂRAT?

Scriu acest articol în primul rând pentru a mulţumi Călăuzelor mele, care m-au dus către cartea după care s-a făcut acest film. Îmi cer iertare de la toate acele călăuze al căror nume l-am scăpat. Îmi amintesc doar de Flavian Dumitrescu, pe al cărui sit am găsit undeva, am uitat unde, poate în blogroll, nişte bloguri şi nişte linkuri. Aşa am descoperit-o pe Irina Tomici, care m-a condus la Ishmael. Şi cercul s-a închis. Am revenit la „Instinct”. Doar că „cerc”, este o exprimare improprie. Este de fapt proiecţia plană a unei înfăşurătoare SPIRALE. Braţul unei spirale, în proiecţia sa orizontală, pare a fi un cerc…

Fac parte din specia ciudată a bloggerilor, a jurnaliştilor online, care verifică referinţă cu referinţă. Unii m-au numit pedant, alţii, meticulos, alţii, perfecţionist. Mi se pare o pierdere de vreme să intru în astfel de polemici. Au toţi dreptate. Am şi eu dreptate. AVEM TOŢI DREPTATE!

Sunt ceea ce sunt şi fac ceea ce mi se pare că reprezintă ceea ce sunt. Are vreo importanţă ce crede X despre culoarea ochilor mei, sau despre faptul că am chelit sau despre faptul că mi-am investit 137.000 de ore din viaţă în autoeducaţie, în studiu individual, în autocunoaştere?

Pentru oricine, cu o singură excepţie, e lipsit de orice importanţă. Pentru mine însă, CONTEAZĂ. Contează fiecare oră nedormită, preţ plătit ca să învăţ ceva. Ceva despre mine, ceva despre lumea în care trăiesc. Despre conexiunile mele plecate din INTERIOR către lumea din EXTERIOR.

Pentru că lumea din EXTERIOR, e cu totul altfel pentru mine, decât o vede specia umană, în aberantul ei orgoliu de „specie dominantă”.

Poate cea mai sugestivă imagine pe care o pot oferi pentru felul în care se desfăşoară lumea pentru mine, este MATRIOŞKA. O regresie infinită de Matrioşka.

În centrul acestei regresii, mă aflu eu. Dar fiecare dintre noi, este centrul propriei sale regresii infinite de Matrioşka. Aşa se face că, la un moment dat, straturile lumilor noastre devin tangente şi uneori, secante. Adică, se ating şi uneori, se întrepătrund.

Este oare omul o specie dominantă? Mulţimile despre care vorbeşte Gustave LeBon, cu siguranţă, vor spune că da. Eu am îndoieli mari încă de pe la 18 ani, când am citit o cărţulie despre o echipă de oceanologi, care făceau cercetări cu delfini. Parcă „Ziua delfinului” se numea. Am uitat. Ştiu că am descoperit după acea carte şi un film care s-a făcut pornind de la carte. Apoi, a urmat întâlnirea mea cu Delfinul, în vreme ce înnotam la Mangalia, spre larg…

Dacă îţi plac cărţile şi de vreme ce vizitezi acest blog, înclin să cred că da! atunci cred că poţi să-ţi dai seama că primul gând când am aflat cine este profesorul din cartea lui Daniel Quinn (o gorilă, GORILA ISHMAEL), a zburat la Anthony Hopkins şi la „Instinct”. Mi-am jurat că îl voi revedea, cu mult înainte să termin cartea. Şi m-am ţinut de ce mi-am jurat! Am rămas perplex când am văzut că filmul a fost făcut după carte.

Indiferent cum ar fi stat lucrurile, pentru mine, ar fi fost la fel. Şi dacă „Instinct” ar fi fost scenariul cuiva, pentru mine tot film de Oscar ar fi rămas. Şi sincer să fiu, puţin îmi pasă dacă a luat vreun Oscar. Atât timp cât eu i l-am acordat, cred că e destul. Şi pentru că mi-am amintit de Oscar (Academy Award adică), eu îi acord şi premiul Nobel, pentru UMANITATE. Puţin îmi pasă dacă acest premiu se va înfiinţa peste 200 sau 500 sau 1000 de ani, în ipoteza în care va mai exista atunci un astfel de premiu.

Da… ISHMAEL. M-am recunoscut în această carte, aşa cum m-am recunoscut în film. Pentru ceea ce se întâmplă în Ishmael, am acceptat să mănânc bătăi nenumărate. Deşi rolurile sunt puţin inversate, încă de la 4 ani am ştiut că trebuie să existe o cale de a comunica cu tot ceea ce se află în jurul meu. Această carte e dovada că mai există în lume, cel puţin un nebun care e convins că aşa e: DANIEL QUINN.
Când am reuşit să aduc pentru prima oară un cal lângă mine pentru că l-am chemat, am plâns. Atunci, cred că am plâns pentru că ceea ce visam eu şi ceea ce credeam eu, s-a dovedit că este adevărat. Pe urmă, m-am jucat cu alte animale. Da. Sunt necomunicative, sunt suspicioase, speriate. Cu oamenii, aşa sunt. În rest, sunt foarte sociabile. Mult mai sociabile decât oamenii. Decât oamenii cu care vorbesc de aproape 53 de ani şi cu care comunic aproape ZERO.

M-am recunoscut în Ishmael, pentru că timp de 50 de ani, am evoluat exact ca Ishmael: am fost mutat dintr-o cuşcă în alta, ba de către părinţii mei, ba de către presiunile exercitate de către civilizaţia în care mă aflu şi acum. Singurul mod în care am reuşit să supravieţuiesc fără a mă transforma într-un artefact tehnologic, cum sunt acum peste 75% din indivizii speciei umane, a fost să vorbesc cu mine însumi, exact cum făcea Ishmael. Aşa cum fac poate şi alţi oameni. Puţini însă… prea puţini!!

Tot stând de vorbă cu mine însumi, am descoperit o altă lume; apoi o alta, încă o alta şi încă o alta şi apoi am părăsit sistemul solar, Galaxia şi chiar acest Univers. Am călătorit la distanţe liniare inaccesibile chiar şi minţii majorităţii oamenilor. Am cunoscut alte civilizaţii, am fost pe alte planete, în alte sisteme solare şi în alte galaxii.

Există VIAŢĂ, pretutindeni.

Unde se află aceasstă VIAŢĂ?

Dacă pe Pământ ceea ce există se numeşte „civilizaţie”, atunci răspunsul meu este: DINCOLO DE CIVILIZAŢIE.

Pentru mine, s-a încheiat o etapă a dezvoltării mele. Am observat, am analizat, am învăţat. Acum, vreau să mă mişc. De fapt, DEJA MĂ MIŞC.

Am făcut primii paşi importanţi în 2007, când am conceput ZENLA. A fost instrumentul care m-a condus către pasul următor: Proiectul ZENLA.

A urmat apoi pasul următor: ECHIPA. Acum, am alături de mine un coechipier. Poate chiar mai mulţi. Vom vedea.

Pasul următor, se numeşte ŞCOALA ZENLA.

O şcoală care te va duce într-o junglă, de care lumii îi este frică. O junglă pe care eu am explorat-o încă de la vârsta de 5 ani şi care m-a ajutat să rămân în viaţă şi să fiu ceea de sunt. O junglă în care este destul loc pentru oricine. Oricând. O junglă care aşteaptă să fie explorată. O junglă în care singurele graniţe, sunt GRANIŢELE DINĂUNTRUL TĂU.


Vizualizări articol: (354)

Articole înrudite:
Scuze! M-am străduit, dar... fără rezultat! :( .