Cărţi pentru cugetări – Despre natura umană

Edward O Wilson - Despre natura umana

 

 În articolul „Am primit în dar o carte…”, am vorbit despre un proiect drag mie şi care consider că are o importanţă mare pentru ceea ce înseamnă cultură şi educaţie continuă: Cărţi pentru cugetări.

Acum, vreau să vorbesc despre „mărul discordiei”: CARTEA TIPĂRITĂ.

Sigur, am glumit cu „mărul discordiei”, dar mă încearcă o amărăciune indescriptibilă, atunci când văd oameni de vârsta mea că invocă „criza de timp”, pentru a justifica interesul zero pentru cărţi. Pentru că, da, m-am aflat în situaţia paradoxală de a mi se solicita cărţi din biblioteca personală de către tineri sub 18 ani… în vreme ce, oameni cu o anume vârstă, să zicem mai apropiată de a mea, zâmbesc superior când vine vorba despre cărţi, ca şi cum ar zice în sinea lor „prea multă carte strică!”. Da, la rigoare, e adevărat, dacă ne gândim „ad litteram”, DOAR la citit. Dar sensul zicerii româneşti „Ai carte, ai parte!”, este mult mai profund decât pare la prima vedere şi sensul expresiei „a avea carte”, este acela de a avea educaţie. Iar educaţie înseamnă cu totul altceva decât erudiţie = multe cărţi citite şi capacitatea de a memora şi reproduce mecanic pasaje din ele.

Cartea pe care încep să o prezint, „Despre natura umană”, este o carte care interesează, măcar prin prisma faptului că, natura umană, dincolo de nivelul înspăimântător al controverselor care există în lume asupra subiectului, este ceva ce ne interesează pe toţi.

Lectura cărţii prin urmare, e necesară oricui vrea să îşi formeze o imagine asupra a ceea ce se ştie în lume, asupra ideilor care se vehiculează şi să intre în contact cu nişte nume din domeniile care se ocupă de om, sub diferite aspecte: sociologie, psihologie, biologie, biochimie, biofizică, biologie moleculară, genetică moleculară şi altele.

A trăi plenar, înseamnă aşa cum bine au spus anticii cu milenii înainte, a te cunoaşte pe tine însuţi.

Metaforic vorbind, eu cred în zicerea „Contează prea puţin câte zile ai în viaţă! Ceea ce contează, este câtă viaţă ai în fiecare zi!

Primele pagini lecturate din carte, mi-au produs o dezamăgire şi un disconfort uriaş. M-am reîntâlnit cu aroganţa tipic americană şi cu fanfaronada specifică „the american way”, adică, „În lume există două feluri de oameni: americanii şi restul.” Ştiu de unde vine; o istorie microscopică, o cultură la fel de microscopică şi americano-centrată, de doar două secole, generează nenumărate idiosincrazii, susceptibilităţi şi complexe de inferioritate la nivel naţional şi de aici, nevoia inconştientă de a agresa, de a epata, de a îşi însuşi merite inexistente, inclusiv nevoia de a intra cu bocancii cu ţinte şi snippers, oriunde avem interese. Dar asta, e doar reversul medaliei. Care, ca orice medalie, are două feţe.

Excesul de termeni inventaţi de dragul de a legitima o ştiinţă „americană”, este iar ceva ce m-a deranjat foarte tare. Doar că, asta e specific multor ştiinţe care se vor universale şi se ascund în dosul unor termeni criptici, pentru a îşi ascunde incompetenţele şi a limita accesul la „ştiinţa noastră” a celor pe care adepţii îi consideră „vulgul”.

Am trecut foarte greu peste o exagerat de lungă (în opinia mea) justificare a necesităţii sociobiologiei, ca nouă ştiinţă, propusă de autor.

Şi ştiu exact de ce s-a petrecut aşa. Pe mine, ceea ce îl preocupă pe autor, mă preocupă încă din copilărie şi ceea ce afirmă în paginile cărţii, mie mi se pare ceva de bun simţ elementar: necesitatea de a analiza la scara biotopului („tot ce mişcă”) fenomenele pe care le numim în general „organizare socială”, implicaţiile existenţei organizării sociale la alte specii şi ce înseamnă asta pentru Viaţă în general şi pentru om, în mod particular, în condiţiile în care, după cât observăm, întregul Univers începe să ne apară ca având o organizare socială precisă! Mai mult, aşa cum merg descoperirile în ultima vreme, s-ar putea să descoperim că de la minerale la cea mai fină vibraţie a Universului, TOTUL ESTE UN ORGANISM SOCIAL UNITAR.

Dar asta, desigur, este concluzia mea.

Citind mai departe, am putut remarca însă, dincolo de obsesia pentru conaţionalii săi, o nouă perspectivă pe care mi-a oferit-o asupra a ceea ce mă interesează foarte mult.

Este vorba despre telepatie şi implicaţiile socio-culturale ale acestui mecanism de comunicare.

Cred că aveam vreo 17 ani când într-o carte, am găsit relatat un experiment cu omizi, în care se spunea că, dacă apeşi uşor o omidă, ea se va face „covrig”. Asta, ştiam. Dar ceea ce m-a uluit, este sublinierea unui fenomen necunoscut mie atunci: omizile din proximitate, vor avea aceeaşi reacţie!

Atunci, mi-am pus pentru prima oară întrebarea „Ce înseamnă telepatie, de fapt?”

Cartea cercetătorului Edward O Wilson, mi-a readus în prim plan întrebări la care am găsit răspunsuri, dar acum constat că le-am considerat nesatisfăcătoare, de vreme ce am rămas pe „stand-by”.

Ce mi-a plăcut după primele pagini, este argumentarea a ceea ce este sociobiologia şi mai ales, ceea ce este cartea în discuţie!

este o lucrare despre ştiinţă şi despre cât de departe pot pătrunde ştiinţele naturii în aria comportamentului uman înainte de a se transforma în ceva nou.” (op. cit., pag 20, sublinierea mea).

Mi-a plăcut foarte mult această declaraţie şi am considerat că trebuie să pot privi de pe o altă poziţie cartea, o poziţie dincolo de frământările autorului privitoare la mediul profesional, de controversele iscate de propunerea unei noi ştiinţe şi de rezistenţa generată de inerţia tipică a mediilor universitare, a titlurilor academice şi a zonei de confort pe care ţi-o aduce colecţia de titluri universitare şi respectiv avantajele sociale derivate din ele.

Sociobiologia, mie mi s-a părut a fi ceva natural, firesc, încă de la prima lectură a termenului şi la primele pagini, mi s-a părut deplasată insistenţa asupra dificultăţilor, scepticismului şi fenomenelor asociate oricărui „nou”. Mi-am amintit apoi de Legea difuziei inovaţiei şi brusc, mi-am reconsiderat opiniile. Deşi primele 22 de pagini ale cărţii mi s-au părut stresante, de la capitolul I, am început să privesc dintr-o nouă perspectivă cartea şi chiar mă bucur că am ajuns în faţa ei!

Consider că, o carte trebuie să mă forţeze încă de la primele pagini să descopăr o nouă perspectivă asupra propriei mele existenţe. Cartea care eşuează să mi-o ofere, este în opinia mea, o pierdere de vreme şi de energie, atât din partea mea cât şi a autorului.

Am simţit nevoia după primele 22 de pagini să mă opresc şi să cuget mai profund. Primele impulsuri, pot fi pur şi simplu programe care rulează în inconştient/subconştient şi cărora, le dăm curs de obicei, din comoditate şi din obişnuinţă. Dar eu m-am ocupat de mine toată viaţa şi refuz comportamentul de automat, atunci când ceva mi se pare că ar trebui tratat diferit.

Cartea a eşuat în a mă convinge de la primele pagini şi de aceea am şi afirmat cele de mai sus. De aceea, am simţit nevoia de a face o pauză şi a cugeta. Dar şi datorită faptului că am încredere în Tudor şi sunt convins că proiectul său, merita mai multă atenţie şi mai multă deschidere decât o primă impresie şi o trecere în revistă fugară a cărţii.

Revenind acum, precizez că totuşi, conceptul unei ştiinţe-sinteză între mai multe ramuri ale ştiinţelor naturale, mai ales cele legate de aspectele sociale ale ceea ce numim „viaţă”, este mai mult decât necesar: este firesc. Este firesc să cunoaştem ce ne apropie de mediul de viaţă şi dacă există un limbaj comun tuturor speciilor şi formelor de existenţă. Iar existenţa variatelor forme de organizare socială în natură (albinele, furnicile „obişnuite”, termitele, caracatiţele, lupii, focile, leii de mare, rândunelele, pescăruşii şi în genere păsările migratoare, gorilele, cimpanzeii vezi „În umbra omului”, Jane van Lawick-Goodall), necesită o abordare unitară!

Un limbaj comun, am găsit: TELEPATIA. Dar această carte, m-a pus în faţa unor întrebări noi şi fascinante:

  • Să fie oare telepatia singurul limbaj comun între specii?
  • Care este rolul telepatiei în învăţare?
  • Ce învăţăm prin telepatia spontană, inconştientă şi cât anume ne influenţează în viaţă?
  • Învăţăm de la alte specii prin telepatie inconştientă?
  • Putem scăpa de condiţionările multiple pe care le numim „automatisme”?
  • Care sunt condiţionările preluate prin telepatie spontană, inconştientă?
  • Dacă putem scăpa de aceste condiţionări (şi DA, se poate!), atunci CUM ANUME o putem face?
  • Ce alte mecanisme de comunicare spontană există între formele de existenţă (între entităţi, de orice fel ar fi acestea) vizibile şi invizibile?

Sunt doar câteva din întrebările a căror conştientizare în formă scrisă, mi le-a furnizat citirea primelor pagini ale cărţii.

Perspectiva pe care mi-o doream am obţinut-o şi, fie şi pentru această perspectivă, consider că merită să citesc cartea!

Trebuie să admit că, e pentru prima oară când îmi pun problema telepatiei spontane şi a rolului acesteia în învăţare. Ştiu de peste 30 de ani că telepatia are loc continuu, am verificat prin experimente nenumărate (multe m-au îngrozit prin rezultate!!) şi că se petrece 99,9% inconştient. Implicaţiile, sunt extrem de profunde, prin consecinţele pe care le determină asupra comportamentului nostru cotidian, asupra procesului general de educaţie prin care trece un om de-a lungul vieţii, dar în egală măsură, poate oferi o perspectivă largă asupra fenomenelor încă neelucidate şi clasificate în zona patologicului, cum ar fi autismul, ADHD şi alte aşa-numite forme de dizabilităţi. Eu le consider forme de auto-protecţie adoptate de Fiinţe care au un nivel de înzestrare mult superior omului mediu şi mecanisme de comunicare mult mai performante decât limbajul articulat, scrisul şi cititul, care sunt mecanisme care au un randament foarte scăzut şi consumă enorm de multă energie, comparativ cu acurateţea comunicării şi rezultatele obţinute pe ansamblu.

Sociobiologia din această perspectivă, aduce împreună acele cunoştinţe de ordin practic şi teoretic, care ne pot oferi acea perspectivă diferită (think outside the box!), care ne îngăduie să vedem lumea ca pe un organism unitar, dincolo de orgoliul nostru de specie. Şi ca să ilustrez ideea orgoliului speciei, amintesc aici filmul „The Day The Earth Stood Still”, cu Keanu Reeves.

Filmul ilustrează tocmai o perspectivă sociobiologică asupra biotopului terestru dar în acelaşi timp şi asupra Universului; Univers în care, e posibil să existe forme de viaţă similare celei numită „umanitate”, dar care ATENŢIE! se pot afla pe o scală a evoluţiei, cu zeci, cu sute de mii de ani înaintea noastră, poate chiar cu milioane de ani! Perspectivă din care, omul ca specie, este doar o rotiţă insignifiantă în vastul Univers, ale cărui graniţe abia dacă le ghicim, ce să mai spunem despre cunoaşterea şi depăşirea acestora…

Mă opresc aici şi voi reveni cu o continuare a impresiilor mele despre carte, pe măsură ce voi continua lectura.

O zi bună îţi doresc!

NOTĂ: Jane Goodall. Când am citit cartea, pe la finele anilor ’80, care mi s-a părut fascinantă, am fost şocat de perspectiva formidabilă pe care o prezintă prestigioasa cercetătoare britanică, precum şi de durata cercetărilor şi duritatea condiţiilor suportate în rezervaţie pentru a ajunge la acele rezultate deosebite, care au consacrat-o ca zoolog, antropolog şi cercetător al comportamentului, în general… Zoo-antropologie socială? Că tot vorbim despre inventarea sociobiologiei…


Vizualizări articol: (381)

Articole înrudite:
Scuze! M-am străduit, dar... fără rezultat! :( .

2 thoughts on “Cărţi pentru cugetări – Despre natura umană


  1. Draga Serban, mi-a placut tare mult recenzia ta, chiar daca… pe undeva te invidiez.
    Da, te invidez! Te invidiez pentru ca stii atat de multe. Iar unul dintre verbele care ma caracterizeaza foarte bine este “a sti”.
    Trebuie sa recunosc… “ma bati” la acest capitol in multe domenii. :)
    Felicitari!


    • Paul, dragul meu coleg!
      Chiar vrei să facem public inventarul incompetenţelor?
      Da, pe ici pe colo, mai ştiu şi eu câte ceva. Dar “partea întunecată a lunii“, cine naiba poate să estimeze cât de mare e?
      Sigur, pornesc de la premisa că lăsăm la o parte aroganţa şi orice formă de trufie, caz în care, cu certitudine, pot să spun că e imposibil să ştiu cât de multe ştiu, pentru că e necesar un postulat: “cunoaşterea este finită.” Fiind o aberaţie un astfel de postulat în opinia mea, rezultă prin metoda reducerii la absurd, că “ignoranţa mea, e mult mai mare decât cunoaşterea“.
      Aşa încât… sunt şi eu un mic-mare ignorant, care a descoperit că e ignorant şi se străduie să împingă limitele cunoaşterii sale şi ale altora, măcar cu un micron mai încolo, în fiecare zi, oră, minut, secundă…
      Uneori, reuşesc. Alteori, am bătăi de cap şi atunci, “d’a capo!” :) 😉
      Că asta e! Ori te ridici de jos, caz în care cursa continuă, ori rămâi acolo, caz în care, SIGUR AI PIERDUT!

Comments are closed.