Avem nevoie de concediu?

Sărbători fericite! Şerban Stănescu.

 

E o întrebare la care mi-ar place mult de tot să mă ajuţi să răspund. Să găsim împreună acel “miez” care să ne ofere o perspectivă diferită şi cuprinzătoare asupra conceptului odihnei şi a ceea ce numim “concediu”.

Scriu aceste rânduri pentru că astăzi, este ultima zi din an când am certitudinea că voi publica ceva pe blog.

În mai puţin de 24 de ore, voi fi pe drum. Mi-am propus să îmi acord un concediu, cu ocazia sărbătorilor. Mi-am propus să-mi ofer un cadou de sărbători: să fiu alături de aceea care, timp de aproape cinci ani, este alături de mine: MONICA.

Dar mi-am propus să plec fără laptop, deşi avem unul în Salonic şi avem şi internet. Mi-am propus însă să revin la “creion şi hârtie”.

Am început să scriu şi să public din ce în ce mai greu pe bloguri. Articolele din ultimele luni, sunt din ce în ce mai lungi. Cândva, reuşeam să le “înghesui” sau măcar să le fragmentez în articole mai scurte, mai uşor de citit. Ultimele luni însă, au început să scoată la iveală o nevoie interioară de a renunţa la şabloanele tipice consumatorismului. Simt din ce în ce mai acut nevoia de a reveni la carte. Iar lungimea articolelor, lipsa motivaţiei de a le scurta sau fragmenta, e un indiciu. E indiciul că a venit vremea să mă întorc la scrisul cărţilor.

Sunt deja multe proiecte începute, mult prea multe ca să merite să înşir o listă, cu care bănuiesc eu, te-aş plictisi, cu atât mai mult cu cât fiind vorba despre proiecte aflate într-un stadiu oarecare de dezvoltare, e puţin probabil că aş putea să conving pe cineva.

Scriu aceste rânduri, vorba lui Tudor, ca pe o spovedanie în blogosferă.

Scriu aceste rânduri, cu gândul la miile de cititori care m-au citit, care mă citesc şi cărora, le mulţumesc, acum când anul care încă se mai numeşte “2013”, îşi trăieşte ultimele momente.

Pentru Monica şi pentru mine, a frost un an foarte greu şi plin de foarte multă muncă, dar şi de multe realizări. Unele dintre ele, ni s-au părut şi nouă, atât de îndrăzneţe, încât pe alocuri, poate frizau absurdul…

Am scris, am publicat, m-am documentat, am adunat multe nopţi nedormite, fie scriind, fie documentându-mă, fie citind creaţiile colegilor şi într-o anumită măsură, ale prietenilor mei.

Ce înseamnă totuşi “concediu”? Dar “odihnă”?

Când citeam rândurile pline de amărăciune şi de experienţă de viaţă ale colegei şi învăţătoarei noastre Elisabeta Stănciulescu, referitoare la felul în care ajungem la burnout, cugetam la teribilismele la care m-am dedat de-a lungul anilor, la observaţiile făcute de unii prieteni ai mei: “Măi, ai pus ştacheta atât de sus, de parcă ai fi doi oameni! Mai ştii ce zicea Napoleon? Decât un erou mort, mai bine un soldat viu!”. Da. Ştiam; ŞTIU ce zice Napoleon! Am înţeles însă în practică, mult mai greu decât ar fi trebuit…

Cât de naiv am fost şi cât de înceţoşată mi-a fost mintea? Mă întreb pentru că, aşa cum am mai spus, cu ani în urmă, am absolvit Metalurgie, cu specializarea “Deformări plastice şi tratamente termice” (DPTT).

Toată lumea ştie în principiu, câteva lucruri despre “oţel”. Eu, am învăţat mai multe, prin natura studiilor urmate. Totuşi se pare că am fost extrem de naiv, de orb, încât să-mi închipui că ar exista vreo diferenţă fundamentală între oameni şi oţeluri…

Oricât de bun ar fi un oţel ca material, el are nevoie de foc şi de apă sau de ulei, pentru a căpăta proprietăţi deosebite: călire se numeşte la oţeluri şi tot călire, la oameni!

Focul şi apa la noi oamenii, sunt obstacolele în calea Vieţii. Pentru a deveni puternici, Viaţa ne zvârle în greutăţi, uneori indescriptibile. Dar cel care trece peste ele, iese din aceste încercări mai puternic; mai pregătit pentru viaţă; mai călit, cum spunem în popor!

Dar adevărata valoare, adevărata frumuseţe a unui oţel de înaltă calitate, o dă o altă procedură, numită revenire. Oţelurile de înaltă calitate, după călire, devin foarte dure şi casante. Pentru a le creşte rezilienţa şi a le duce proprietăţile fizico-mecanice la apogeu, se face operaţia de revenire, care, constă într-o încălzire a oţelului tratat (călit), până la o anumită temperatură. Operaţia, are drept scop înlăturarea tensiunilor care se formează în timpul călirii şi modificarea structurilor cristaline, spre structuri cristaline complexe, ale căror tensiuni specifice sunt mult mai reduse, de unde şi creşterea rezilienţei.

Şi aici, pentru că te-am plimbat puţin prin meseria mea de demult, o să fac joncţiunea cu omul, concediul şi odihna.

Cu cât trecem prin mai multe greutăţi în viaţă, cu atât suntem mai căliţi. Asta, o ştiu şi au văzut-o mai toţi oamenii care au avut ocazia de a întâlni oameni “dintr-o bucată”! Ceea ce mi-a scăpat mie şi am remarcat că scapă multora din vedere, este faptul că marea valoare a unui om, constă mai puţin în cât de călit este, câtă expertiză are şi mult mai mult în rezilienţa de care dă dovadă!

Am scăpat însă din vedere că, pentru a putea face ceva cu valoarea pe care ai acumulat-o, atât prin educaţie, prin autoeducaţie cât şi prin dificultăţile prin care ai ttrecut cu bine, ai nevoie SĂ FII “SĂNĂTOS, VOIOS, VOINIC”, cum bine zice o urare foarte populară!

Iar asta, înseamnă A FI REZILIENT! Iar rezilienţa omului, vine din felul în care îşi gestionează TIMPUL, de cât şi cum anume acordă din el pentru ODIHNA, RECUPERARE ŞI SEDIMENTAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI A EXPERIENŢEI.

Mă strădui să fiu sincer cu tine, pentru că altfel, există riscul să citeşti, să fii de acord cu mine “în principiu”, dar să repeţi greşelile mele, în fapt.

Am trecut prin multe momente dificile şi cred că m-am aflat de mai multe ori în momentul numit de psihologi şi sociologi burnout. Epuizare, adică.

Una dintre greşelile pe care am făcut-o prea mulţi ani, constă în negarea odihnei!

DA. Ai citit bine! Am negat odihna. Mai grav, am considerat-o o pierdere de vreme! Ce stupiditate, ce naivitate infantilă!

Dacă am fi un perpetuum-mobile, poate că ar exista cel puţin o metodă să stăm nemâncaţi şi nedormiţi, o viaţă întreagă, în acestă formă în care cunoaştem Realitatea!

Ştii pe cineva care să fi atins în corpul fizic o astfel de măiestrie? Şi dacă te gândeşti la Isus, te contrazic! Până şi el, avea momente când avea dificultăţi: “Învăţătorule, mergi pe malul mării şi, când laşi urme, când urmele dispar…”.

Acum, închei acest şir de gânduri şi îţi urez mai multă înţelepciune decât în anul ce tocmai se încheie şi SĂRBĂTORI FERICITE!

Îţi mulţumesc pentru că ai fost alături de mine încă un an, că ai citit ceea ce scriu, pentru că în acest fel, m-ai ajutat să merg mai departe!

Ne vedem anul viitor! Plec în concediu. O să stau de vorbă cu mine, mai mult. Poate o să mă auzi vorbind! :) Poate o să îţi acorzi şi tu, câteva clipe de odihnă, doar pentru tine. S-ar putea să aibă nevoie şi alţii de tine, în afară de tine…

 


Vizualizări articol: (346)

Articole înrudite:
Scuze! M-am străduit, dar... fără rezultat! :( .

3 thoughts on “Avem nevoie de concediu?


  1. în domeniul meu nu poate fi vorba de vacanţă acum. poate şi de aceea mesajul pe care trebuie să ţi-l trimit a fost amânat, dar nu uitat.
    mi-a plăcut foarte mult articolul tău. eu voi mai posta pe blog deşi nu foarte mult, la mine este cumva o oprire a cuvântului (chiar şi cu stiloul scriu mai puţin de un timp), însă zilele destinate celor dragi vor fi departe de internet, ba chiar îmi propun în acest timp să stau de vorbă cu mine însămi, să fac un rezumat al acestui an special pentru mine.
    sărbători frumoase să vă găsească pe tine şi monica, cu lumină şi iubire.
    la mulţi ani!

Comments are closed.