Despre generaţiile sacrificate

Dreptate în lanţuri - Despre generaţiile sacrificate

Sursă foto: Kaneva

Scriu acest articol, pentru că mă interesează foarte mult părerea TA despre subiect. Titlul, l-am preluat de la Marian „Mariciu” Ionescu şi tema a lansat-o în articolul cu acelaşi titlu, „Despre generaţiile sacrificate”.

Te întrebi poate de ce am decis să vorbesc despre acest subiect. Şi, poate pe bună dreptate.

Aşa că, îţi voi spune un fragment din povestea mea.

M-am născut în Bucureşti la adresa Republicii 73, lângă Izvorul Rece şi, mult mai celebra stradă Mântuleasa, în perioada de apogeu a comunismului, în 1959. Cu trei ani înainte de sfârşitul colectivizării (1962), raptul care a distrus sute de mii de existenţe. Sute de mii de oameni, sute de mii de destine frânte lansau în acei ani în Univers, valuri de unde de ură, furie, durere şi mânie; semeni ai mei, trădaţi şi jefuiţi de proprii lor semeni şi conaţionali.

Când aveam vârsta de trei ani, Mama a divorţat. M-am trezit la scurt timp după asta că am un tată nou şi o casă nouă, deşi mi-am iubit tatăl şi îl iubesc şi astăzi şi comunicăm de-atunci încoace, aşa cum se poate, în condiţiile date.

Mariciu şi Bogdana Butnar, se întreabă care generaţie e mai „de sacrificiu”…

Aşadar… De la trei ani şi jumătate, m-am trezit zvârlit între nişte oameni străini care mă obligau cu forţa să fac ce voiau ei. Începând cu Mama, care mi-a impus un tată nou şi o casă nouă, fără ca eu să îi fi cerut asta.

Am fost şi am rămas o fire emotivă. La vârsta aceea, mi se imputa că refuz să vorbesc, că sunt un sălbatic. Da, eram! Eram un copil luat pe sus din casa în care s-a născut, de lângă tatăl meu şi dus între străini care se purtau cu mine ca cu o ciumă.

După ce Mama s-a recăsătorit, ne-am mutat în Vasile Lascăr 75, la curte, într-o magherniţă tip vagon, veche de vreo 100 de ani şi plină de igrasie. Fostul proprietar, expropriat de oamenii regimului „uman” la lui G. Gheorghiu-Dej, trăia în camera din faţă, de la stradă, ca simplu chiriaş. În propria sa casă! Casa, era la vreo două staţii cu tramvaiul de la Piaţa Rosetti şi puţin înainte de Piaţa Galaţi sau, Piaţa Gemeni, cum mai e cunoscută.

Am fost trimis de mic să fac cumpărături. Asta, mi-a prins bine. Dar eram un copil care, ca orice copil, îşi dorea să exploreze lumea înconjurătoare; drept urmare, am fost etichetat „gură-cască”, „leneş”, „indolent”, „sălbatic”.

Aveam aproape cinci ani când, noul meu tată, a rămas fără slujbă. Lucra la Ansamblul Doina al Armatei, secţia Teatru, care s-a desfiinţat. Aşa încât şi-a căutat alt serviciu. L-a găsit la Teatrul de Stat Valea Jiului, Petroşani. Da, oraşul făcut celebru de minerii lui Cosma.

Astfel, în iarna lui 1965, m-am trezit într-un loc nemaivăzut, loc cu nişte umflături uriaşe care ieşeau din pământ, cu geruri crunte şi zăpadă din belşug.

Umflăturile, aveam să aflu cu vremea, erau „Munţii Parâng şi Retezat” şi vârfurile „Mândra” şi „Cârja”.

Mama, a trecut între timp de la Tarom stewardess, la profesoară de limba Rusă, că absolvise Maxim Gorki.

Mama, s-a născut în Cernăuţi şi este fericita beneficiară a călătoriei cu bilet „one-way-ticket”, cu bagaj o valiză pentru toată familia, către România, premiu lansat de către autoritatea tutelară a concursului de frumuseţe World War II” în iunie 1940, în care premiul cel mare a fost teza de licenţă „Cum să cedezi în patru zile un teritoriu naţional şi să scapi şi de populaţia localnică.

Mama, drept urmare a concursului câştigat, s-a ales cu şase tentative de suicid, nenumărate internări la Spitalul 9 şi pensionare pe caz de boală la 46 de ani. Fiind ea născută în 1936, asta era prin 1982.

Până la moartea ei, în 1999, întrebarea care i-a întunecat existenţa, a fost „De ce a trebuit să plec eu din Cernăuţi?

Tatăl meu natural, a plecat definitiv în Spania şi apoi în America de Sud, prin 1967. Drept consecinţă, am târât după mine şi târăsc şi azi o tinichea de coadă: „tată transfug”. O tinichea pe care mi-au atârnat-o nişte românache de-ai mei, care lucrau „la cadre”; adică, la securitate. Ca fapt divers, în cei patru ani de Grecia, m-am simţit tratat mai omeneşte decât în România, dar asta, e o altă poveste…

Eu, m-am ales cu păr alb pe cap, încă de la vârsta de 24 de ani.

Am început să am smocuri albe în câteva zile, după ce am primit un telefon la ora 2:00 a.m.: „Mama dumneavostră e internată la noi, la Reanimare. Tentativă de suicid”. Era Spitalul de Urgenţă. Cel de la care s-a lansat în politică un anume medic.

După cum se vede, sunt fericitul posesor a doi taţi, exact ca Robert Kyiosaki: unul bogat (tatăl meu natural) şi unul sărac (Tatăl meu, Artistul).

Vreo 10 ani de şcoală, a trebuit să răspund la întrebarea „De ce te cheamă Stănescu şi pe părinţii tăi, Teacă?”. Până într-o zi când, sătul de ipocrizia şi perversiunea profesorilor, am replicat „Aveţi cumva probleme cu cititul? Scrie în catalog de ce, am toate actele la secretariat, care e rostul întrebării?”. Bineînţeles că subiectul s-a încheiat, iar eu m-am ales iar cu eticheta „impertinent”. Fiind deja obişnuit cu ea, m-a lăsat rece.

Mă întreb însă, ce căutau astfel de pitecantropi în învăţământ?

Ne întrebăm astăzi, de ce avem rezultatele pe care le avem în învăţământ? Ele sunt roadele a ceea ce am semănat în vremea când am fost eu elev: „Ori eşti cu noi, ori eşti împotriva noastră”, „duşmanul de clasă” şi altele asemenea!

Oportunismul, carierismul, parvenitismul care sufocă astăzi societatea, sunt roadele învăţământului din acei ani. A modului de gândire pe care îl avem!

De ce vă miraţi, fraţilor, că trăim într-o societate coruptă?

Doar se spune clar în biblie că „fiecare, va da rod supă sămânţa sa, după soiul său”. Aşa încât, dacă am semănat intoleranţă, arivism, carierism, cupiditate, frică, furie, regrete, ură, ASTA CULEGEM ASTĂZI!

Închei aici, deşi am spus foarte puţin, pentru că voi continua să discut despre toate acestea, în cadrul serialului video, „Jumătatea plină a paharului”.

Te invit aşadar să urmăreşti pe canalul meu YouTube, filmele cu şi despre acest subiect şi, mai ales, te invit alături de mine, să vorbim ÎMPREUNĂ despre ce înseamnă „generaţie de sacrificiu” pentru tine. Te invit şi să vedem cât anume e adevăr în aceată lamentare continuă a zeci de generaţii şi cât anume ne-a folosit de-a lungul secolelor, această abordare a existenţei.

Am ajuns să fim o societate în care SUCCESUL şi BUCURIA DE A TRĂI sunt NORMA?

Dacă răspunsul tău este NEGATIV, atunci te invit să discutăm despre CE PUTEM FACE PENTRU A NE SCHIMBA.

Pentru că aici, este vorba despre cu totul altceva decât despre „generaţia de sacrificiu”.

Aici este vorba despre CÂT DE MULT NE PLACE SĂ FIM VICTIMELE PROPRIILOR NEPUTINŢE şi CÂT DE MULT NE PLACE SĂ NE JELIM în stânga şi-n dreapta.

Asta mi-au transmis părinţii mei ca zestre (pe viaţă?) şi asta VEI TRANSMITE ŞI TU COPIILOR TĂI, dacă vom continua să ne plecăm sub vremuri şi să ne plângem de milă.

EU, M-AM SCHIMBAT. ACUM, E RÂNDUL TĂU SĂ IEI O HOTĂRÂRE!

Te-am invitat să discutăm DESCHIS. Asta, dacă ai curajul să priveşti ADEVĂRUL ÎN FAŢĂ şi SĂ TE SCHIMBI. TU!

Mulţumesc pentru că ai citit până aici! Pentru mine, e un semn bun!

Ne vedem în cadrul serialului video „Jumătatea plină”, pe YouTube!

Lasă-mi un comentariu sub articol să ştiu dacă vrei să vii alături de mine într-un film pe tema „Generaţia de sacrificiu”.


Vizualizări articol: (636)

Articole înrudite:
Scuze! M-am străduit, dar... fără rezultat! :( .

6 thoughts on “Despre generaţiile sacrificate


  1. M-a surprins subiectul cunoscandu-ti o alta personalitate, m-a subjugat povestea ta si ce-as putea sa spun???

    E groaznic sa patesti asa si evident exista urme ce nu vor putea fi sterse niciodata.

    Un lucru nu am inteles – ce legatura are drama ta personala cu o intreaga generatie?? Eu n-as putea sa-ti spun le mine de o drama de atare dimensiuni insa pot sa-ti spun de ce ”ceauseii” respectiv generatia mea sunt inca o generatie de sacrificiu…

    Fac o paranteza si ma intreb daca subiectul asta are loc intr-un anume grup, pentru ca daca are atunci au si cele peste 1000 de articole ale mele de pe ”ganduri”

    Nu am sa pun linkul am sa inserez aici textul unde un pic ating ceea ce spui:

    ”La caldurica” – decembrie ’89
    =========================

    Mirosul acru se raspandea cu repeziciune, amintiri din armata imi reveneau in minte, mirosea a ars, a praf de pusca si teava inrosita de pm. Ma uitam cu uimire in jurul meu, nu mai auzeam nimic de tirul nesfarsit din dreptul scarilor, gloantele ricoseau cu suierat sinistru .. peretii de marmora alba nu reuseau sa-mi scoata din minte o imagine de spital..

    Strigate parca desprinse din filmele lui Nicolaescu, corpuri deodata moi si atarnand in jurul meu si o dorinta imensa de a ma face mic-mic de tot…

    Sangele curgea, ma gandeam ca citisem destule despre ce simti cand esti impuscat, unii spuneau ca parca te arde, altii ca nici nu-ti dai seama.. de abia iesisem din sala de consiliu si iadul se dezlantuise in jurul meu .. as fi vrut sa vad daca e sangele meu dar eram prea multi, nu reuseam sa ridic mana d-apoi sa ma mai sterg si de sange..

    Eram de 3 zile in CC si deja ne obisnuisem la venirea serii sa fim precauti dar asta se dezlantuise din senin parca acele scari ce duceau spre subsol se animasera deodata, parca bietii copii imbracati in soldat adormisera si erau brusc treziti..

    Unii aveau numai prima tragere .. asta imi trecea prin gand apoi deodata am sesizat primejdia… Ion il chema .. tipam la el dar nu ma auzea, avea dintii inclestati si pm-ul in pafta si tragea de parca era ultimul lucru de facut pe pamant .. am tipat de am ragusit, il vedeam prin intuneric si-i vedeam teava inrosita – tinta vie.

    Apoi deodata totul s-a oprit .. mi-am dat seama ca strig dar nu ma aud, urechile imi tiuiau si plamanii ma ardeau de praf inecacios de praf de marmura si pusca .. Era jos intr-o pozitie ciudata, contorsionat ca o papusa stricata, prins cu piciorul sub el …………..una dintre fete a venit repede cu lamaile in mana .. s-a aplecat apoi a inceput sa planga usor..

    Lacrimi tacute imi curgeau ..l-am luat in brate, un coleg de grupa ne-a urmat incet, a desfacut sarma de pe usile imense si l-am scos afara in daciile papuc albe..

    Era atat de usor, cald si o clipa mi-a trecut prin minte sa ma intorc cu el, poate este inca ..

    Ion.

    Atat stiu, l-am asezat cu grija in dacie – parca mai conta.. si impleticindu-ma am revenit in sala ..

    Sunt 21 de ani de atunci dar probabil ca va fi tare greu de uitat acele momente de ciudata revolutie..

    De ce scriu acum despre asta???

    De ce imi curg acum aceleasi lacrimi tacute pe obraz???

    De ce respir greu si acele imagini revenite in minte ma fac sa gem ca si ranit???

    Pentru tine care acum citesti, pentru asta am ales sa-mi aduc aminte din nou grozavia acelor momente .. pentru a te face sa intelegi in ce fel esti TU capabil sa fii regizorul propriei vieti.

    Retrairea momentelor de mare durere creeaza durere, creeaza lacrimi, inima si sufletul ti se strang si daca ar fi numai asta..

    Dar e mai mult .. mult mai mult…

    Fiecare lacrima de durere, fiecare gand de intristare din sufletul tau creeaza, face, apropie un nou moment inca nescris in viata ta .. unul identic, unul cu gust de sange si nefericire… Ia aceste cuvinte ale mele tradu-le in 20 de limbi, trimite-le si intreaba despre asta in cele 4 colturi ale zarii si vei primi acelasi raspuns – e adevarat…

    Sau nu face nimic, lasa-te purtat de ganduri si intamplari negre, plangi si sufera de fiecare data cand crezi ca e nevoie .. dar fa doar un lucru minuscul pentru tine – constientizeaza cand s-a intamplat, monitorizeaza urmatoarele zile, detaseaza-te numai putin in a observa o cauza si un efect ..

    Desigur fi uman, e nefiresc sa te bucuri cand e cazul sa plangi dar pentru Dzeu, e si mai nefiresc invers.. Sufera dar nu fi covarsit de suferinta…

    Nu-mi place sa scriu despre asta dar asta ai nevoie sa inveti, nu as fi scris acum daca cineva drag mie nu ar fi fost covarsit de ganduri negre .. ma rog, semi-covarsit dar stii cum e .. suntem mai atenti sau ii chinuim cu sfaturile noastre mai ales pe cei dragi…

    Si nu as fi scris daca aceea fiinta draga mi-ar fi cunoscut trecutul sau daca ”caldurica” mea din prezent nu ar fi de fapt cu totul altceva…

    Din nou .. simte viata asa cum e dar fi constient peste evident, real sau simturi ca TU esti cel ce-ti faci viata .. tu si ceea ce Dzeu sau Universul au sadit in tine de mult de tot… cu mult timp inainte de a te naste…

    Detest cuvintele mari .. mi se par cuvinte goale daca nu-s bazate pe realitate, as vrea sa pot sa-ti spun asa de simplu ca unu si cu unu fac doi dar din pacate .. sau din fericire nu exista decat laboratorul vietii..

    Nu te lasa dus pe firul vietii, nu lupta impotriva nimanui, nimic nu merita, nu fi atat de naiv incat sa crezi ca esti singur .. sau ca esti prea batran pentru a fi fericit, nu conteaza ca ai 50 de ani, sau 60 sau 90 ..

    Conteaza doar ce crezi si simti tu .. daca tu simti lacrimi si deznadejde, daca nefericirea e ceea ce-ti curge in vene .. si nu-ti dai seama ca TU esti sursa .. atunci acesta e adevarul .. e atat de simplu..

    Daca insa surasul unui batran sau ganguritul unui prunc inseamna pentru tine exact ceea ce inseamna si pentru mine eu sunt linistit .. mai e nevoie doar sa fi mai prezent in laboratorul vietii.

    Cu drag,

    Cristian.


    • Salut, Cristi!
      Citeşti superficial. Păcat…
      Textul pus de tine, demonstrează exact poziţia prezentată de mine în articol.
      Există zeci de milioane de români care pot să-şi povestească dramele personale şi să demonstreze că au fost şi sunt victimele împrejurărilor.
      Acest lucru poate fi valabil până cel mult la vârsta majoratului deşi, eu am început să iau decizii în dreptul meu, cu mult înainte!
      De pildă, la 16 ani, am refuzat să fac practică în producţie, deşi era obligatorie. Am preferat să mă angajez.
      M-am luptat puţintel mai mult cu birocraţia, dar am reuşit. Destul de bine, cât să conving alţi 6 colegi de liceu să facă acelaşi lucru fără să le spun ceva.
      Şi azi mă felicit pentru ce cam făcut atunci! E şi azi una din lecţiile mele valoroase de viaţă!
      Şi m-am angajat undeva (UMB – Uzina de Medicamente Bucureşti, cea de dinainte de Policolor. Sicomed pară e acum…) unde era toxicitate, se lucra în 3 schimburi
      şi era muncă fizică grea. Dar au fost PRIMII BANI MUNCIŢI DE MINE!
      Exemple am destule.
      Fără îndoială, ne naştem într-un context socio-uman şi mai ales, ENERGETIC.
      Putem să ne supunem — adică să ne lăsăm târâţi de val — sau putem să luăm alte decizii, care să fie ale noastre.
      Asta subliniam în finalul articolului: ORICARE ar fi viaţa ta, poţi să faci o alegere mică, ALTFEL.
      Acea alegere ALTFEL, va schimba ceva în tine.
      Cât priveşte povestea ta…
      Ţinteşti către femei. Uiţi că eu sunt bărbat şi că am făcut armata.
      Povestea ta, e un science-fiction destinat femeilor, care cad late când citesc aşa ceva.
      O ţeavă de AKM, se înroşeşte după vreo 2000 de cartuşe trase.
      Ce vrei să spui, că puştiul tău, aşa mort cum era, avea reflexe post-mortem de schimbat sectoarele la armă?
      Un sector are 30 de cartuşe. Dar tu, ai trecut pe lângă armată. Eşti unul dintre ipocriţii care au alergat după scutire, după “inapt serviciu militar combatant şi necombatant”. Că dacă o făceai, ştiai că i-ar fi trebuit un munte de muniţie să înroşească ţeava.
      A! Un caşcaval, dacă ar fi avut, ar fi avut 72 de cartuşe.
      Şi încă ceva: am înţeles că îţi plac filmele lui Nicolaescu. Şi mie îmi plac! Doar că Sergiu, era un mare profesionist!
      Exact după 6 împuşcături, Miclovan îşi încărca pistolul.
      Pentru că Nicolaescu ştia că în sală poate fi un militar de carieră sau un veteran de război sau…, care ştie că orice Colt, are 6 cartuşe. 😉
      Asta înseamnă ca puştiul tău să fi avut lângă el un depozit de muniţie şi măcar vreo 20 de “caşcavale”.
      Dar, cum spuneam, ţie îţi place să inventezi poveşti lacrimogene. Poveşti cu care cucereşti femeile slabe de înger
      şi care urlă din toţi rărunchii, se panichează de moarte, dacă e un cutremur de 3,5 Richter.
      Lasă clişeele copiate din filme şi reţetele lacrimogene. Dincolo de ele, există şi altfel de oameni.
      Oameni care AU TRĂIT VIAŢA. Cărora le-a trecut os prin os. Pentru ei, poveştile astea, sunt poveşti de domnişoare cu ifose.


      • Vezi tu, eu te iubesc intr-un fel aparte…

        Ador cand omu’ o spune cu guritza lui: ” Citeşti superficial. Păcat…
        Textul pus de tine, demonstrează exact poziţia prezentată de mine în articol.”

        Da, chiar, care e aevea din astea doua?

        Ok, fii atent, azi, adica ieri am dat drumul la un nou site unde te-am pus la prieteni, ipocritul de mine…

        Uite aici – Bancuri si poze selectionate

        Tati am fost armurier in armata si pentru stirea ta, exista incarcatoare rotunde cu 90 sau 120 da’ nus’ de ce-ti zic asta, tu stii???

        Cu drag,

        Cristian.


        • Salut.
          Mi-ai făcut un mare deserviciu punându-mă în acel blogroll şi ţi-ai făcut ŢIE un mare serviciu.
          Aşa încât, da, chiar eşti ipocrit.
          Să zic mai mult decât atât?
          Cine ştie SEO, ştie şi ce vreau să spun.
          Adică, ce înseamnă când un sit nou se leagă la unul vechi.
          Cât priveşte chestiile cu milităria, ţi-ai pus singur firma pe frunte.
          “Armurier”, are o anume semnificaţie. E funcţie de birou.
          Deci, dacă chiar ai fi avut vreodată treabă cu armata, o ştiai şi pe asta. 😉
          Dar în filme, cam atât se spune despre armurieri: că se ocupă cu armele.
          Ştii, filmele lui Nicolaescu, sunt foarte bine făcute!
          Problema cu ele e că, degeaba te uiţi la ele, e e exclus să devii regizor,
          doar uitându-te la filme regizate de alţii.
          Aşa cum e exclus să ajungi erou pe linia întâi a frontului, doar pentru că ai văzut “Noi, cei din linia întâi”.
          Ori tu cam asta crezi: că poţi deveni expert în orice, citind (vizionând) poveşti despre meseriile respective.
          Dar asta e treaba ta. 😉
          Ajunge.


  2. Ai mei părinţi se plângeau că părinţii lor au fost generaţie de sacrificiu iar acuma ei se sacrifică pentru clădirea omului nou iar eu am ajuns în decembrie 1989, într-o Vineri 15, să-mi spun că va fi groaznic dacă după ce că şi eu am ajuns generaţie de sacrificiu pentru construirea sistemului nou, fiică-mea, proaspăt născută, va avea aceiaşi soartă.
    Da. Vin alături de tine.

    Ovidiu


    • Ovidiu…
      Mulţumesc de trecere şi chiar mă bucur că ai înţeles ce vreau să spun!
      Depinde de noi să terminăm cu modul de gândire care ne-a adus aici, în corul de văicăreli generale…
      Sincer să-ţi zic, bunică-mea (1906) se plângea la fel. Cred ccă dacă îi apucam pe străbunici, tot asta mi-ar fi zis… 😮
      Teoretic, asta ar trebui să zic şi eu, că… mdeh, “aşchia…”
      Dar eu, ca (orice) oaie neagră care se respectă, am zis şi vreau vreau să mai zic STOP!
      POT SĂ MĂ SCHIMB!
      Şi m-am schimbat. Se poate! E greu, dar se poate! :)

Comments are closed.