A fost o vreme când am crezut în critică.
Critica, îţi crează iluzia că eşti dumnezeu; că în mâna ta stă destinul unui om, al unei idei, al unei instituţii, al unei afaceri, filosofii… Ba chiar unii cred că de criticile lor, depinde soarta întregii omeniri…
Între timp, am descoperit că cei care critică, sunt atât de săraci, încât sunt incapabili să ofere şi un zâmbet. Şi atunci, pentru a justifica în vreun fel oarecare existenţa lor, se simt datori să demoleze existenţa altora.
Eu fac o distincţie clară între critică şi opinie.
Critica, în viziunea mea, se naşte atunci când vrei să îţi spui TU opinia despre ce face toată lumea. Şi astfel, din opinie în opinie, ajungi să faci din expunerea părerilor tale despre ce fac alţii, un scop în viaţă. Un destin.
Am avut cândva o discuţie cu un critic literar. Argumenta că fără critici, un autor e nimic. Afirma că e nevoie de un specialist care să şlefuiască opera scriitorului. Mie mi-a venit să râd, pentru simplul motiv că dacă ar fi fost posibil aşa ceva, specialistul respectiv ar fi trebuit să aibă ceva în plus faţă de autor.
Pentru a critica pe Eminescu de pildă, trebuie să fii poet mult mai bun ca Eminescu. Şi atunci, mă întreb eu în ignoranţa mea, când ar mai fi avut timp criticul acela genial să critice pe Eminescu, dacă principala lui ocupaţie este aceea de a scrie poezii mai bune ca ale lui Eminescu?
Pe de altă parte, o operă de orice fel care e mai bună ca a mea, îndeplineşte intrinsec funcţia de corecţie calitativă pe care şi-o auto-atribuie criticii.
Mie, ca scriitor, îmi e greu să critic un alt scriitor. Pentru că scrierea unei cărţi, chiar şi a unei cărţi proaste, înseamnă multă muncă. Şi la capătul acestei munci, ce pot spune eu despre scriitorul care a scris o carte proastă? Eu văd înainte de altceva, munca. Iar munca, la început, are multe „asperităţi”. Deci, ce ar fi de criticat?
Întreb şi eu, pentru că însuşi actul scrisului, l-a transformat pe autor. Cartea proastă, reflectă deja un trecut. Ceva mort… Un stadiu de dezvoltare depăşit deja. Şi atunci, care mai e rostul criticii? Să critic un mort?
Poate că ar fi ceva de spus despre acel autor care persistă în a scrie cărţi proaste. Dar şi aici e mult loc de dezbatere, pentru că, de vreme ce continuă să scrie, înseamnă că îşi are publicul său şi asta deja ne conduce la cu totul altă discuţie…
Sursa foto: ePlante.ro
O ultimă idee îmi răsare în minte… Pe vremuri era la modă expresia „critică constructivă”. Deci undeva, la nivel profund, cine critică, ştie că orice critică este distructivă; altfel, la ce ar mai fi trebuit precizat ce fel de critică e?
E ca şi cum ai spune „măr”. Toată lumea ştie că e un fruct comestibil. Pe când „măr otrăvit”, înseamnă cu totul altceva!…
Şi ca să conectez ideile, „critică constructivă” este la fel cu „măr pădureţ”. Nici toxic, nici comestibil. E doar… inutilizabil…
Vizualizări articol: (45)
IMPLICA-TE! Sustine acest blog si Proiectul ZENLA, facand o donatie!
Si mie imi plac cartile gratuite. Dar eu le mai si scriu!
Si asta, cere mult TIMP!
