Vocaţie sau perseverenţă

Preocupările mele din ultima vreme legate de VOCAŢIE şi TALENT, precum şi un concept mult mai vehiculat în practică şi în teoriile legate de succes şi reuşita în viaţă, PERSEVERENŢA, m-au pus în situaţia de a revizui conţinutul efectiv a două concepte din cele trei: VOCAŢIA şi PERSEVERENŢA. Şi asta, deoarece asupra talentelor, am insistat mult mai mult şi cred că a venit vremea să trec mai departe, dar să şi leg aceste trei, ALTFEL.

Ce spun dicţionarele

VOCAŢIE = s. f, Aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau știință; chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune.

Atracție înnăscută (pentru o anumită activitate); dispoziție naturală; aplicație; aptitudine; înclinație; predispoziție

PERSEVERENŢĂ = Acțiunea de a persevera; însușirea de a fi perseverent; stăruință, statornicie în muncă, în convingeri, în atitudini etc.; tenacitate.

Caracter perseverent; tenacitate; insistentă; stăruință.

Stăruință; neclintire; tenacitate; perseverare.

Stăruință.

Răbdare, stăruință, tenacitate. (Dovedește multă ~ în acțiunile sale.)

Asiduitate, insistență, râvnă, sforțare, silință, sârguință, stăruință, strădanie, străduință, zel, (pop.) osârdie. (~ lui s-a dovedit fructuoasă.)

Tenacitate.

Sursă: Bogdan Pitaru

Ce spune PRACTICA

Nevoia de a mă înţelege pe mine însumi, „DE CE”-urile care mă împing irezistibil să am un comportament sau altul, s-a manifestat la mine de timpuriu, încă din al doilea an de şcoală. Aveam să aflu mult mai târziu, când am ajuns să investighez domeniul ştiinţelor oculte şi când m-am întâlnit cu termenii „paranormal” şi „extrasenzorial”, care sunt o parte din motivaţiile pe care voiam să le înţeleg.

Firesc, am ajuns destul de repede la „perseverenţă” şi „vocaţie”.

Am auzit de mic, înainte de şcoală chiar expresia „îl trage aţa, mă la…”, pusă în dreptul a o mulţime de acţiuni, activităţi. Tatăl meu fiind artist, deseori se exprima „îl trage aţa la scândură”. Am înţeles rapid ce voia să spună, pentru că cunoşteam pe aproape toţi colegii săi, îi vedeam şi puteam cântări cuvintele lui cu inocenţa copilului care eram. Teatrul, ca meserie, este una foarte grea! Este imposibil să fii un bun actor, fără să te tragă aţa pe scenă! Despre asta era vorba! Scena. Artiştii din categoria „actor”, folosesc pentru „scenă”, termenul „scândură”, deoarece într-o sală de spectacol, peste fosă — acel loc situat la demisol, destinat orchestrei în spectacolele cu muzică — se construieşte un acoperământ din lemn, pentru a camufla încăperea şi a extinde suprafaţa utilă a scenei.

Iată deci că m-am întâlnit cu conceptul VOCAŢIEI, de mic copil. Dar au mai fost şi alte situaţii. În clasele I – IV am avut un coleg de clasă, Grigoruţă Constantin — ajuns ulterior arhitect — extraordinar de talentat la desen. Îl priveam cu uluială toţi din clasă cum desena iepuraşi pe hârtie şi ne era greu să facem distincţia între „poză” şi „desen”. În clasele V – VIII, figura s-a repetat cu alt coleg, Liteanu Ovidiu. Ovidiu, era şi este cred, un multi-talent. Desen, muzică şi poate şi altele. Îl puteţi vedea pe YouTube, cântând. O voce caldă, excepţională!

Am avut deci de mic sub ochi, ani în şir, manifestarea concretă atât a VOCAŢIEI cât şi a TALENTULUI!

Eram însă un taciturn şi foarte sensibil, foarte emotiv. Mă pierdeam uşor la orice afront şi SIMŢEAM totul cu o intensitate care, celor din jur, li se părea exagerat de mare. Mult mai târziu aveam să înţeleg că acesta este preţul pe care îl au de plătit telepaţii…

Mi se imputa adesea că am „o minte strălucită” dar sunt „leneş şi indolent”, că fac doar ce vreau eu şi când am eu chef.

A fost ca o anatemă care a fost aruncată peste mine.

Singura alternativă pe care o aveam de ales, era să învăţ singur ce înseamnă toate acestea. Ce înţeleg „ceilalţi” prin sensibilitate, sensibilitate exagerată, indolenţă, genialitate, minte sclipitoare, încăpăţânare, normal, paranormal, perseverenţă, vocaţie, talent.

Aşa am ajuns să devin AUTODIDACT.

Practica m-a învăţat aşadar de mic câteva lecţii pe care, în timp, le-am dezvoltat şi verificat.

VOCAŢIA, este ceva dificil de cuantificat în unităţile de măsură ştiinţifice, dar ea se manifestă de la începutul vieţii şi este percepută ca fiind o atracţie irezistibilă către „ceva”. Paradoxal, am ajuns să descopăr situaţii în care oamenii se simţeau atraşi iraţional spre a face acel „ceva” deşi ei detestau practic acel „ceva”. Acestă descoperire, m-a amărât multă vreme, pentru că mi-a ridicat prea multe necunoscute insolvabile în cale!

TALENTUL este capacitatea de a desfăşura cu uşurinţă la nivel de expert o activitate pentru care practica spune că a lipsit timpul necesar educării şi dezvoltării acelei abilităţi, aptitudini. De aici, s-a simţit nevoia de a admite că este „din naştere”.

Din păcate, a admite că un om este „talentat din naştere”, contravenea foarte multor norme rigide ale societăţii, zise „ştiinţifice” şi încă mai contravine! În primul rând, pune serios în dificultate teza egalităţii între oameni, atât mult iubită de socialişti şi comunişti care, şi-au închipuit şi îşi închipuie că o filosofie dintr-o carte, poate substutui VIAŢA şi legile UNIVERSULUI.

Ne naştem INEGALI şi asta este un fapt brut, mult prea uşor de constatat şi fără prea multă învăţătură!

Cum talentele sunt mai rare, invidia şi sentimentul difuz al nedreptăţii „din naştere”, au împins majoritatea la nişte practici distructive pe termen lung, dar care le uşurau viaţa pe termen scurt.

Aceste practici se numesc DISCRIMINAREA, MARGINALIZAREA, IZOLAREA ŞI în final ELIMINAREA TALENTELOR din societate. În Grecia antică, procedeul elinimării unui om din mediul social, se numea OSTRACIZARE.

Iată de ce acum, suntem incapabili să facem distincţie între VOCAŢIE, TALENT şi o serie de aptitudini comune, care ţin de PERSEVERENŢĂ, adică, de AUTOMATISME.

Iată însă că, acum culegem roadele promovării MEDIOCRITĂŢII, al cărei slogan este şi azi, „las’ că merge şi aşa!”

Închei prima parte a acestui eseu cu o întrebare-concluzie:

Ce este mai important astăzi pentru omenire, ÎNZESTRAREA NATURALĂ sau CAPACITATEA DE A REPETA AUTOMAT ACEEAŞI ACŢIUNE „până iese perfect”?

Iată o reformulare a acesteia, foarte deranjantă pentru mediocrii şi sub-mediocrii care conduc astăzi lumea prin forţă brută:

Ce este mai important, să faci ceea ce faci cu bucurie, cu dăruire, pentru că „te trage aţa”, adică AI VOCAŢIE şi pentru că ştii să o faci din naştere, pentru că aşa „ţi-au şoptit Ursitoarele, lângă leagăn”, adică pentru că AI TALENT sau… să te mişti ca un automat, ca un robot, pentru că EŞTI PERSEVERENT şi poţi să repeţi la infinit nişte acţiuni STEREOTIPE, oarecare?

Şi am revenit la întrebarea din titlu: