Cu durere despre absolvirea unei facultăţi

 Scriu aceste rânduri cu multe sentimente amestecate în suflet!

Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi naşul nostru de cununie, are o fată care tocmai a dat bacalaureatul. De la el, am aflat ce înseamnă această formalitate ACUM: 31% promovaţi.

Aceasta este nota profesorilor, care trebuiau să îi înveţe…

• SĂ SE DESCURCE ÎN VIAŢĂ!
• Să fie ceea ce s-au născut să fie
• Să îşi cunoască VOCAŢIA
• Să îşi cunoască TALENTELE
• Să le dezvolte în cei 12 ani de şcoală, până la stadiul în care, odată plecaţi de pe băncile şcolilor, SĂ ÎŞI POATĂ OFERI SERVICIILE PE PIAŢĂ, CU FRUNTEA SUS, cu DEMNITATE şi COMPETENŢĂ!

Ce avem în fapt?

Avem nişte copii dezorientaţi, agramaţi, sferto-docţi. Nişte copii — de la verbul A COPIA — ale profesorilor lor şi ale părinţilor lor, educaţi de acelaşi învăţământ axat pe producerea de note, minţi cu gândiri conforme politicii momentului şi diplome, în scopul reîmprospătării pieselor uzate ale sistemului social, numit cu atâta emfază cândva „socialism” iar astăzi, cu şi mai multă emfază, „democraţie”.

Scriu aceste rânduri pentru că un om pe care încep să îl apreciez şi să îl respect din ce în ce mai mult, a ajuns în faţa întrebării „ŞI ACUM, ÎNCOTRO?” — ucigătoare la vârsta asta, când şcoala, după 12 ani, ar fi trebuit să îl aducă în stadiul de a cunoaşte o mulţime de răspunsuri!

Simt înăuntrul meu tensiunea întrebării, greutatea răspunderii pentru alegerea făcută, care îţi va afecta toată viaţa, dragul meu Graţian, dragii mei absolvenţi de liceu, cu ori fără hârţoaga aia zisă „diplomă de bacalaureat”, a cărei valoare, abia acum începeţi să o gustaţi, printre lacrmi şi sughiţuri!

Am trecut prin asta! Am avut vise! Mi-am ales o temă de cercetare pentru proiectul de bacalaureat, din cele două existente ÎN TOT LICEUL — şi este vorba despre fostul Grup Şcolar Chimie Industrială Nr. 1 din Bucureşti, actualul liceu „Costin D. Neniţescu”.

Am reuşit să duc la bun sfârşit lucrarea, muncită pe rupte! [Mulţumesc din suflet, IOANA DIMO!]

Am intrat la facultate în acelaşi an (1978), la politehnică, la Tehnologie Chimică Organică. Am abandonat după anul I, pentru că eram dezgustat de mizeria din acea facultate, de tooooooonele de obiecte de studiu inutile! Inutile, TOATĂ VIAŢA! Inutile, ca ingier chimist! BALAST, pur şi simplu BALAST, al cărui unic scop era şi este şi azi, asigurarea salariilor tovarăşilor „conf. univ. Dr.” sau „prof. Univ. dr.”. Să mai spun că dotarea laboratoarelor Facultăţii de Chimie Industrială, era la nivelul unui puşti care şi-a încropit acasă un laborator de chimie, cu sticle şi borcane de la tehno-medical, cu dopuri de cauciuc şi sfori de cânepă?

Trezirea la realitate, spulberarea viselor mele SF despre domeniul de care fusesem îndrăgostit, a fost devastatoare!

Am picat în vară, două examene „importante”: fizică şi matematică! Ca şi cum, m-aş fi dus să învăţ altceva decât chimie, de pildă să devin fizician sau matematician…

Le-am picat pentru simplul motiv că mi-a fost graţă de aceste materii inutile atunci şi inutile şi acum, pentru mine! Ce au în comun literatura şi muzica, cu aceste două obiecte de studiu?

Dar a trecut…

M-am orientat către producţie, convins fiind că va fi o lecţie exemplară. Şi a fost!

Am văzut ce îmi oferă societatea ca operator chimist. Beţii la grămadă, muncă istovitoare şi abuzuri de tot felul ale tuturor şefilor ierarhici, începând cu şeful de echipă!

Cinste? A fi cinstit în anul de graţie 1980, însemna să fii turnător la securitate, propagandist PCR şi idiot prin definiţie. Altfel, dosarul meu de cadre, zornăia infernal!

Am purtat în spinare toată viaţa, plecarea şi stabilirea tatălui meu în străinătate. Am fost vinovat că, nefiind membru de partid, eram „necorespunzăror” pentru orice!

Iar faptul că tatăl meu era „transfug, trădător de ţară”, mă făcea incompatibil cu calitatea de „membru de partid”.

În 1984, am înţeles că, singura mea şansă de supravieţuire în acest mediu coroziv, era să termin o facultate.

Am ales iar politehnica, am învăţat de m-am rupt fizica şi matematica pe care le detestam şi am intrat.

Mi-am propus în ziua când m-am văzut pe lista „fericiţilor” să termin facultatea cu media generală 9.

Aşa am terminat! Cu media 9 şi 10 la licenţă.

Dar a venit o altă lovitură! Teza mea de licenţă, mi s-a solicitat de către profesorul conducător de proiect, să o brevetez ca inovaţie. Am refuzat.

În cartea „Cum să faci bani”, am povestit.

Aşa încât, m-am trezit un vajnic absolvent „eminent” de facultate.

În anul 1992, la doar 4 ani de la absolvire, am înţeles că s-a terminat cu Metalurgia în România. Dacă a existat cu adevărat vreo perspectivă în acest domeniu, cândva…

M-am aflat la vârsta de 33 de ani, exact cum se află azi Graţian Lascu la cei 19 ani ai lui, în faţa aceleiaşi întrebări devastatoare:

ŞERBAN, ACUM, ÎNCOTRO?!

Cu deosebirea că, eu făcusem vânt la 5 ani din viaţa mea, pe băncile politehnicii din Bucureşti care, iată, acum îmi era de folos, exact CÂT O CEAPĂ DEGERATĂ!

MAI DEPARTE?

Da, există şi un „mai departe”!

Am ales cu luciditate, un domeniu care să aibă o evoluţie previzibilă, către infinit: CALCULATOARELE.

De vreme ce citeşti aceste rânduri, poţi concluziona cât de greşită a fost alegerea mea în acest domeniu!

Am făcut atunci, două mari cotituri în viaţă:

1. În 1993, am ales calea antreprenoriatului. Mă felicit şi azi pentru această decizie!
2. În 1995, am ales să îmi cheltui 80% din rezervele financiare — mai exact suma de 1.485 USD, o avere la vremea aceea — pe un PC AMD 486 DX2 66 MHz, cu 4 MB RAM şi 1 MB video RAM. Da, da, MEGA HERTZI şi Mega Bytes! Aşa am început! Şi cu sistem de operare LINIE DE COMANDĂ! DOS — Disk Operated System.

Am învăţat totul singur. AUTODIDACT se numeşte forma aceasta de studiu.

Pentru că trăim în lumea celor vii, care se acoperă cu hârtii, în decembrie 1995, m-am dus la un curs de operatori PC, în ideea să mă angajez în domeniu sau mai bine, să îmi scot AUTORIZAŢIE PFA — Persoană Fizică Autorizată.

Mai târziu, în anul 1997, m-am dus la o post-universitară unde am învăţat ceva baze de date, pentru că mă izbisem de acestă necesitate, în căutările mele.

Cursul a fost acceptabil. Am învăţat măcar ce să caut şi unde, pentru a îmi continua STUDIUL AUTODIDACT.

În anul 2005, am urmat un al doilea curs post-universitar, de această dată de doi ani, de „Calculatoare şi informatică”.

De această dată, aveam un obiectiv precis: Învăţ ce se poate şi mă axez pe INSTRUIRE MULTIMEDIA CU AJUTORUL CALCULATORULUI.

Am ştiut de la început că ASTA VREAU şi asta mi-a fost teza de licenţă, la care am şi luat de altfel 10. Dar… Am terminat cu media 8,37, pentru căăăăă…

…În loc să cumpăr licenţa de la un mare ştab care tăia şi spânzura acolo, m-am luat în gură cu el de mai multe ori, pe motiv că eu plătesc şi vreau să învăţ ce am eu nevoie! Asta, referitor la faptul că am făcut 6 luni istoria calculatoarelor şi programare în C++ şi pascal, câte o săptămână, iar baze de date, două săptămâni!

Te las să apreciezi şi singur cum e cu învăţământul românesc!!

În loc să îmi cumpăr licenţa aşadar, eu am avut tupeul să abordez PROPRIA MEA TEMĂ, să mă duc în grupa unui profesor „prost văzut” —adică, unul care avea recunoaştere internaţională şi participări şi premii la simpozioame internaţionale de multimedia şi instruire asistată de calculator…

Cam asta este povestea vieţii mele, dragii mei picaţi sau promovaţi la BAC!

Vă invit acum să cugetaţi adânc la ceea ce vă spune subsemnatul dar, mai ales la ceea ce vă spune un om pe care îl iubesc cu tot sufletul şi al cărui nume este STEVE JOBS.

Dacă ai auzit de iPad, iPhone, iTunes, atunci TREBUIE SĂ ŞTII CINE ESTE!

IMPLICA-TE! Sustine acest blog si Proiectul ZENLA, facand o donatie!
Si mie imi plac cartile gratuite. Dar eu le mai si scriu!
Si asta, cere mult TIMP!