Spirala competenţelor

Toată lumea ştie că a deveni competent, cere foarte mult TIMP.

De ce aşa? Răspunsul e simplu. Aşa am fost educaţi!

Suntem educaţi să devenim competenţi într-un domeniu de care suntem complet străini. După 12 ani de şcoală, majoritatea dintre noi dacă sunt întrebaţi „Care îţi este vocaţia?” şi „Care îţi sunt talentele?”, ridică din umeri încurcaţi! Unii, mai realişti, mai conştienţi, recunosc faptul că în şcoală, abia dacă a amintit vag ceva, cineva, despre subiect, într-o discuţie secundară. Într-o digresiune. La o şuetă. Ceva gen…

— Ai văzut dragă episodul de ieri?

— Da. M-a cam dezamăgit. Joacă fals, din ce în ce mai fals. Cred că şi actorii ăştia s-au plictisit după atâtea episoade. Hai mai bine să vorbim despre altceva.

Subiect închis!!

Prin urmare, suntem „şcoliţi” pentru a practica o meserie care nouă ne e străină, dar „se caută”. Suntem şcoliţi pentru a fi „carne de tun”.

O ştiu toţi cei care au absolvit liceul, o ştiu şi cei care au absolvit o facultate sau două, etc. Majoritatea însă, după absolvire sunt destul de decepţionaţi, de extenuaţi de efortul de a lua examene „ca să trec anul”, încât refuză să accepte un adevăr dureros: te duci să înveţi pentru că vrei să devii competent şi după ce termini, constaţi că eşti la fel de competent ca înainte, dar mai bătrân cu nişte ani, obosit şi sătul de viaţă, înainte de a fi apucat să trăieşti.

Acesta este fondul psihologic pe care îşi încep existenţa 95% din oamenii de pe planetă.

Am trecut prin asta şi am pierdut o puzderie de ani.

A venit însă şi ziua când am spus STOP! EU DECID CE FAC CU VIAŢA MEA!

Atât timp cât am fost constrâns de legi şi de părinţi, am făcut ce au vrut alţii. Ce au crezut EI că este bine pentru mine. Acum, vreau să fac CE CRED EU CĂ ESTE BINE pentru mine!

Ca mai toată lumea, ştiam despre vocaţie şi talent din „zvonistică”.

Şi astăzi, dacă încerci să găseşti ceva prin dicţionare, constaţi că sunt nişte definiţii recursive, gen „Geografia este ce este, care ne învaţă-nvaţă”.

Am citat în articolele anterioare definiţiile, deci trec peste.

Aşadar, dacă eşti de acord cu această realitate, atunci să trecem mai departe.

COMPETENŢA

Din fericire pentru mine, am avut ocazia să cunosc îndeaproape oameni competenţi. Am fost de-a lungul anilor elevul unor oameni extrem de competenţi. Asta, am înţeles-o abia mult mai târziu. Cei mai mulţi dintre ei, au părăsit ţara, pentru că în România comunistă, competenţa lor deranja destul încât să fie daţi de-a dura, de colo-colo. Acelaşi lucru l-am văzut şi între 2005 – 2007 la postuniversitară.

La postuniversitara „Calculatoare şi informatică”, m-am dus cu un obiectiv precis, foarte diferit de cel de la Metalurgie: MULTIMEDIA.

Dacă la Metalurgie am vrut să termin cu media generală 9 şi să iau 10 la licenţă — obiective îndeplinite, dar… cu ce folos? — la postuniversitară, am vrut un singur lucru: să înţeleg şi să îmi dezvolt — măcar cât să mă descurc singur pe mai departe — aptitudinile necesare pentru a aborda învăţământul asistat de calculator. Puţin mi-a păsat de celelalte examene, am fost printre primii (de fapt primul) care s-a înregistrat cu tema tezei de licenţă, la începutul anului II. Chiar mi s-a atras atenţia, discret, că o să stârnesc complicaţii şi mi s-a explicat şi de ce. Trebuia să trec cu paporniţa pe la cineva anume, să „netezesc” calea. Am refuzat. Conescinţa? Am pierdut la medie mai mult de un punct. Cum media era ultima mea grijă, puţin mi-a păsat. Mi s-a părut că 8,37 reflectă suficient cunoştinţele mele în domeniu. Am reuşit însă să demonstrez că, cu un calculator, cu VOCAŢIE, cu TALENT, se poate face un altfel de învăţământ.

După absolvire, mi-am pus întrebări şi am căutat răspunsuri.

În articolul viitor, voi expune concluziile mele privind COMPETENŢA şi modul în care poate fi aceasta dezvoltată DE ACASĂ.

IMPLICA-TE! Sustine acest blog si Proiectul ZENLA, facand o donatie!
Si mie imi plac cartile gratuite. Dar eu le mai si scriu!
Si asta, cere mult TIMP!